Anticorpi anti-beta-2-glicoproteina I IgG

1. Descriere generală

Beta-2-glicoproteina I (β2GPI) este o proteină prezentă în sânge, care se leagă de fosfolipidele încărcate negativ și participă la reglarea unor procese implicate în coagulare și în răspunsul imun. În anumite situații, sistemul imunitar poate produce autoanticorpi îndreptați împotriva acestei proteine.

Anticorpii anti-beta-2-glicoproteina I (anti-β2GPI) fac parte din categoria anticorpilor antifosfolipidici. Aceștia pot fi întâlniți în sindromul antifosfolipidic, o afecțiune autoimună asociată cu apariția trombozelor venoase, arteriale sau microvasculare și cu anumite complicații ale sarcinii.

Analiza determină anticorpii anti-β2GPI din clasa IgG. Aceștia reprezintă unul dintre tipurile de anticorpi utilizați în evaluarea de laborator a sindromului antifosfolipidic. Celelalte teste principale sunt anticorpii anticardiolipinici IgG/IgM și anticoagulantul lupic.

Prezența anticorpilor anti-β2GPI IgG nu stabilește singură diagnosticul de sindrom antifosfolipidic. Anticorpii antifosfolipidici pot apărea tranzitoriu, inclusiv în asociere cu unele infecții, sau pot fi detectați la persoane care nu prezintă manifestări clinice specifice. Din acest motiv, rezultatul trebuie interpretat în contextul antecedentelor de tromboză, al istoricului obstetrical și al celorlalte teste pentru anticorpi antifosfolipidici.

Atunci când este necesară demonstrarea persistenței anticorpilor în cadrul evaluării pentru sindrom antifosfolipidic, un rezultat pozitiv se verifică printr-o nouă determinare efectuată la un interval de cel puțin 12 săptămâni. Profilul global al anticorpilor antifosfolipidici – inclusiv prezența unuia sau a mai multor tipuri de anticorpi și nivelul acestora – contribuie la aprecierea semnificației clinice.

2. Indicații pentru testare

• Suspiciunea de sindrom antifosfolipidic;
• Tromboze venoase sau arteriale fără o cauză evidentă ori apărute la persoane tinere, în funcție de contextul clinic;
• Tromboze recurente sau localizate în teritorii neobișnuite;
• Anumite complicații obstetricale sugestive pentru sindromul antifosfolipidic;
• Evaluarea pacienților cu lupus eritematos sistemic sau alte boli autoimune, atunci când există suspiciune clinică de sindrom antifosfolipidic;
• Clarificarea unui rezultat pozitiv sau a unui profil modificat al altor anticorpi antifosfolipidici;
• Reevaluarea unui rezultat pozitiv după cel puțin 12 săptămâni, atunci când este necesară demonstrarea persistenței anticorpilor.

3. Pregătire pacient

• Nu este necesară, în general, o pregătire alimentară specială.
• Recoltarea se poate efectua indiferent de momentul zilei, dacă laboratorul nu oferă alte instrucțiuni.
• Este recomandată informarea medicului despre existența unor boli autoimune, infecții recente, episoade trombotice și antecedente obstetricale relevante.
• Tratamentele în curs nu trebuie întrerupte fără recomandarea medicului.

Spre deosebire de testarea anticoagulantului lupic, determinarea anticorpilor anti-β2GPI prin imunoteste nu este influențată în același mod de tratamentul anticoagulant. Totuși, tratamentul și contextul clinic trebuie cunoscute pentru interpretarea completă a profilului antifosfolipidic.

4. Tipul probei recoltate

• Sânge venos

5. Valori de referință

Rezultatul poate fi exprimat cantitativ sau semicantitativ și interpretat conform intervalelor stabilite pentru metoda utilizată de laborator.

În general, rezultatele sunt încadrate ca:

• Negativ – anticorpi anti-β2GPI IgG nedetectabili sau sub pragul de pozitivitate al metodei;
• Pozitiv – anticorpi anti-β2GPI IgG detectați peste pragul stabilit de metodă.

În funcție de sistemul analitic, pot exista categorii suplimentare de interpretare a nivelului anticorpilor.

Pragurile utilizate în criteriile de clasificare a sindromului antifosfolipidic nu sunt automat echivalente cu intervalul de referință sau cu pragul de pozitivitate al metodei utilizate.

6. Interpretarea rezultatelor

Valori scăzute / rezultat negativ

Un rezultat negativ indică faptul că anticorpii anti-β2GPI IgG nu au fost detectați peste pragul de pozitivitate al metodei utilizate.

Un rezultat negativ pentru această analiză nu exclude sindromul antifosfolipidic. Evaluarea de laborator include și celelalte tipuri de anticorpi antifosfolipidici, în special anticoagulantul lupic și anticorpii anticardiolipinici IgG și IgM, precum și determinarea anti-β2GPI IgM.

Valori crescute / rezultat pozitiv

Un rezultat pozitiv indică prezența anticorpilor anti-β2GPI IgG și poate contribui la diagnosticul sindromului antifosfolipidic atunci când este asociat cu manifestări clinice compatibile și cu celelalte rezultate de laborator

Semnificația rezultatului depinde de nivelul anticorpilor, de persistența acestora și de asocierea cu alți anticorpi antifosfolipidici. Prezența concomitentă a mai multor tipuri de anticorpi antifosfolipidici poate fi asociată cu un profil de risc mai ridicat decât pozitivitatea izolată.

O singură determinare pozitivă nu este suficientă pentru demonstrarea persistenței anticorpilor. În evaluarea sindromului antifosfolipidic, atunci când este relevant clinic, testarea se repetă după cel puțin 12 săptămâni.

Anticorpii pot fi detectați tranzitoriu și în alte situații, inclusiv în asociere cu unele infecții. Prin urmare, rezultatul de laborator nu trebuie interpretat separat de tabloul clinic.

7. Factori care pot influența rezultatul

• Infecțiile recente, care pot fi asociate cu apariția tranzitorie a anticorpilor antifosfolipidici;
• Momentul testării, deoarece demonstrarea persistenței necesită repetarea unui rezultat pozitiv după cel puțin 12 săptămâni.

8. Analize complementare

• Anticorpi anti-beta-2-glicoproteina I IgM – completează evaluarea anticorpilor anti-β2GPI;
• Anticorpi anticardiolipinici IgG și IgM – fac parte din evaluarea serologică standard a sindromului antifosfolipidic;
• Anticoagulant lupic – reprezintă unul dintre principalele teste de laborator utilizate în evaluarea sindromului antifosfolipidic;
• dRVVT – unul dintre testele utilizate în screeningul și evaluarea anticoagulantului lupic;
• APTT – poate face parte din algoritmul de investigare a anticoagulantului lupic și oferă informații generale despre coagulare;
• Hemoleucogramă completă – poate evidenția trombocitopenia, care poate apărea în asociere cu sindromul antifosfolipidic;
• ANA – poate fi indicată atunci când există suspiciunea unei boli autoimune sistemice asociate.